Nu știu câți dintre voi mai țin minte impactul pe care l-a avut Wolfenstein 3-D la momentul lansării sale de la începutul anilor ’90. Astăzi genul first person shooter a devenit aproape banal, zeci de jocuri de acest tip fiind lansate anual; în schimb, în 1992, am avut parte de o revelație: primul astfel de titlu lansat de id Software a revoluționat industria și a pus bazele probabil celui mai popular gen de jocuri din zilele noastre.
Din păcate, restul istoriei seriei Wolfenstein nu este atât de glorios precum începuturile. Lăsând la o parte expansion pack-ul de sine stătător Spear of Destiny, prima continuare adevărată a venit abia în 2001, B.J. Blazkowicz revenind la datorie în Return To Castle Wolfenstein. Deși jocul s-a bucurat de un succes apreciabil, piața jocurilor FPS se îndrepta într-o nouă direcție, RTCW nereușind să atingă gradul de notorietate al ilustrului său predecesor.
În 2009, Activision a mai încercat o dată să revitalizeze seria, însă Wolfenstein-ul celor de la Raven Software nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. În aceste condiții, cu studioul id Software și toate licențele acestora trecute sub aripa Bethesda, noul publisher a riscat, însărcinând proaspăt creata echipa de la MachineGames cu realizarea lui Wolfenstein: The New Order. B.J. Blazkowicz s-a întors din nou.
NAZIȘTII NU MOR NICIODATĂ‚
Când vine vorba de poveste, Wolfenstein: The New Order își face treaba cu brio. Abordările supranaturale din titlurile precedente sunt abandonate în favoarea unei realități alternative, în care naziștii descoperă o tehnologie ferită de ochii muritorilor și, cu ajutorul acesteia, reușesc să câștige cel de-al Doilea Razboi Mondial. Doborât în bătălie, B.J. Blazkowicz revine în anii ’60, într-o lume aflată sub controlul lui Hitler, într-o încercare finală de a elibera populația globului de jugul nazist.
Abordarea narativă este credibilă și permite celor de la MachineGames să-și scoată în evidență un pic și latura aristică, lumea de joc din Wolfenstein: The New Order fiind împânzită de elemente care subliniază modul în care dezvoltarea omenirii a fost afectată de influența germană. Pe parcursul jocului vom întâlni tot felul de jurnale audio sau scrisori lăsate în urmă de locuitorii acestei noi lumi, precum și înregistrări ale unor melodii faimoase, de această dată cu titlu și versuri în limba germană. În felul acesta, jocul reușește să atingă și latura emoțională, nu doar sa pompeze adrenalină în sângele jucătorului.
Din fericire, Wolfenstein: The New Order se achită și de a doua sarcină mai mult decât satisfăcător. În esență, jocul este un shooter de modă veche, în stilul titlurilor Half-Life, în care secvențele de acțiune furibundă alternează într-un mod armonios cu momentele liniștite, în care fie avem parte de expunere narativă, fie trebuie să rezolvăm vreun puzzle. Blazkowicz are la dispoziție un arsenal în mare parte convențional, din care nu lipsesc cuțitul, pistolul, pușca de asalt (echipată cu lansator de rachete!), shotgun-ul sau pușca cu lunetă. Și pentru că avem parte totuși de urmașul primului shooter pur-sânge, toate aceste „unelte” pot fi folosite și în „cupluri”: la nevoie, Blazkowicz poate utiliza două astfel de arme simultan.
Tot la capitolul old-school se încadrează și modul în care este reprezentată starea de sănătate a personajului principal: se întorc numerotările de la 1 la 100 (sau chiar peste), atât pentru nivelul de „energie vitală”, cât și pentru armură (pe care o puteți culege inclusiv de la inamicii doborâți). Adăugați la acestea și design-ul nivelurilor, destul de alambicat pentru zilele noastre, multitudinea de secrete presărate prin acestea, precum și bătăliile cu unii monștri înalți cât un bloc și vă dați seama că MachineGames a cam reusit ce și-a propus. Latura Half-Life-uistică a jocului este reprezentată de arma cu laser (un soi de gravity gun al acestui joc), care, pe lângă faptul că poate fi folosită în scopuri ofensive (și trebuie încărcată de la surse plasate pe pereți), ajută la rezolvarea unor puzzle-uri, fiind capabilă să taie garduri, lanțuri și, mai târziu, chiar și pereți metalici.
Grație tuturor acestor ingrediente, Wolfenstein: The New Order reușește ce alte shootere cu background similar doar visează: te face să te simți ca un veritabil „bad ass”, Blazkowicz fiind capabil să se arunce în luptă împotriva a zeci de naziști, atât rezistența fizică, cât și arsenalul bogat permițându-i să supraviețuiască acestor întâlniri fără mari bătăi de cap. Și totuși, acest element se bate cap în cap cu momentele emoționante pe care jocul încearcă să le evoce: Blazkowicz devine de-a dreptul penibil atunci când jelește moartea unui camarad, în condițiile în care el însuși tocmai a ucis câteva sute de purtători de svastică cu doar câteva momente înainte. Și, din păcate, jocul este plin de astfel de scene stânjenitoare.
ID TECH 5 SAU PLUTONUL DE EXECUȚIE
Am înțeles, în ciuda unor mici sughițuri, Wolfenstein: The New Order este fix jocul pe care-l așteptam, cu acțiune la kilogram, cu organele interne ale naziștilor împrăștiate pe toți pereții și cu un erou atât de șmecher și stăpân pe sine încât l-ar face invidios și pe Duke Nukem. Și totuși, toate acestea sunt trase în jos de latura tehnică a jocului, de departe cel mai nereușit aspect al lui Wolfenstein: The New Order. Discuția trebuie pornită de la motorul grafic din spatele jocului: id Tech 5, tehnologie dezvoltată de id Software pentru RAGE și apoi împrumutată și celorlalți partneri aflați sub umbrela celor de la Bethesda. Dacă la RAGE am putut înțelege că aveam parte de un engine nou, imatur, ale cărui probleme speram că urmează să fie rezolvate, la Wolfenstein: The New Order nu mai există nicio scuză.
Pentru cei care nu știu, id Tech 5 are la bază o tehnică numită virtual texturing (evoluție a mai vechiului MegaTexture folosit în Quake Wars: Enemy Territory), care permite texturarea întregului nivel cu ajutorul unei singure texturi imense (metoda ce avatajează artiștii, ce pot „decora” nivelurile fără a folosi texturi care se repetă). În teorie, această metodă se potrivește de minune nivelurilor largi, cu spații deschise, cum erau văile și deșerturile din RAGE. În schimb, folosirea acestor mega-texturi în spații închise (care predomină în nivelurile din Wolfenstein: The New Order) nu este o idee atât de bună, nivelul de detaliu oferit fiind nesatisfăcător (nu uitați că aceste texturi-gigant trebuie compresate pentru a putea încăpea în memoria plăcilor video).
Astfel, la fel ca în cazul lui RAGE, pregătiți-vă să „admirați” texturi de rezoluție scăzută, aplicate pe obiecte extrem de apropiate punctului de vedere al jucătorului, precum și, mult mai grav, artefacte cauzate de compresia agresivă a mega-texturilor (închipuiți-vă o imagine comprimată JPEG cu opțiunile de calitate setate foarte jos). Să zicem doar că, în unele momente, impresia lăsată nu se potrivește deloc cu un joc lansat în anul 2014.
Mai mult, procesul de încărcare a porțiunilor de textură de care este nevoie într-o anumită scenă este accelerat hardware doar în cazul plăcilor video NVIDIA. În rest, această sarcină cade pe umerii procesorului (de unde și cerințele un pic exagerate ce menționează un Intel Core i7 drept specificație minimă). Consecințe? În primul rând, la mișcările bruște de mouse poți observa, dacă ești atent, cum texturile se încarcă chiar în fața propriilor ochi. În al doilea rând, framerate-ul variază deranjant, mai ales în prima parte a jocului.
Spre exemplu, pe un sistem format din procesor AMD FX 8350 cu opt nuclee tactate la 4GHz, placă video AMD Radeon R9 270X cu 2GB memorie video și 8GB de memorie RAM, framerate-ul oscilează între 30 și 60 FPS (limita maximă impusă de producători), la o rezoluție de 1920×1200, folosind setările de calitate High (de ce nu avem acces și la Ultra doar MachineGames știe). Inutil să adaug că performanța este jenantă pentru un asemenea PC, aflat cu mult peste specificațiile unui PS4 sau Xbox One (console pe care The New Order funcționează cu un framerate constant de 60 FPS).
Ce-i drept, în a doua jumătate a poveștii, framerate-ul se stabilizează la o valoare apropiată de limita maximă permisă, neafectând atât de mult jucabilitatea. În schimb, în secvențele cinematice redate cu ajutorul engine-ului (există și scene preînregistrate), avem parte de un veritabil film asiatic cu dublările vocilor complet decalate față de acțiunile de pe ecran. Noroc cu subtitrările că altfel nu se întelegea mare lucru. Toate acestea în condițiile în care Wolfenstein: The New Order „măsoară” mult peste 40GB, dintre care doar vreo trei sferturi se instalează de pe discuri, pentru restul fiind nevoie de o conexiune stabilă la Internet.
SPIRITUL TRĂ‚IEȘTE, CORPUL AR TREBUI SĂ‚ MOARĂ‚
După cum o spune și subtitlul de mai sus, spiritul de shooter clasic trăiește în Wolfenstein: The New Order, jocul celor de la MachineGames fiind poate una dintre cele mai evidente reușite în domeniu. Din păcate, nu pot recomanda cu toată inima acest joc (poate doar în cazul în care doriți să-l achiziționați pentru PS4 sau Xbox One) tocmai din cauza motorului său grafic.
id Tech 5 este o tehnologie prost optimizată, deloc arătoasă și depășită din mai toate punctele de vedere de ofertele venite din partea concurenților. Dezvoltarea acesteia va stagna (John Carmack nu se mai află în rândurile celor de la id Software), o părere personală de moment fiind că Bethesda, prin folosirea acestui engine, se încăpățânează să diminueze potențialul tuturor jocurilor viitoare bazate pe id Tech 5. Wolfenstein: The New Order ar fi putut fi un pachet complet și absolut satisfăcător dăcă ar fi avut sub capotă ceva gen Unreal Engine sau CryEngine.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER